Veselie mare la Festivalul solidarității rome Pakivalo

Am ajuns la barieră, în centrul vechi și acolo așteptau deja 6 copii cu vârstele între 8 și 12 ani, două mămici și o fetiță de 3 ani. Toți sunt etnici romi, locatari ai centrului vechi. Erau deja acolo și doi voluntari Quantic, mai vin două fete și formula e completa. Suntem pregătiți să mergem spre Crângași.

Singurul băiat dintre copii își asumă deja un rol de călăuza și lider al grupului: “Vă conduc eu. Dupa mine!”.

Așteptăm autobuzul vreo 20 de minute, timp în care se leagă conversații, copii încing un “țară, țară, vrem ostași”, mâncăm niște prune și pere, covrigi cu ciocolată sau fară. Vine în sfârșit 162 – bucurie generală! Șoferul e întâmpinat cu râsete și urale, pare că se bucură și el de izbânda lui.

Mergem stații bune prin locuri prin care nu mai fuseserăm aproape nici unul până atunci. Pe alocuri pare că suntem în alt oraș, iar la un moment dat se discută că am fi chiar ieșiți din București și intrați într-un sat-suburbie. 

“Unde este totuși acest muzeu al culturii rome?” Ne întrebăm cum s-a potrivit totuși ca Muzeul Culturii Rome să fie la marginea orașului, atât de izolat și greu accesibil.

Coborâm la penultima stație înainte de capătul liniei, mai mergem 400-500 de metri, începem să auzim muzică și vedem o clădire care pare a fi o hală mai mică sau un depozit de materiale, cu o curte mare. Curiozitatea noastră crește față de acest muzeu amplasat aici, în câmp și găzduit de o clădire cel puțin interesantă.

Intrăm în curte. În fața intrării sunt mulți copii, romi și neromi care stau în jurul unor mese. Este vorba de atelierele de pictură și bricolaj anunțate de organizatori. Dintre copiii “noștri”, unii își găsesc repede și bucuroși locuri și încep treaba, alții ajung în spate, unde se fac probe de sunet pentru concertele și piesele de teatru ce urmează și - bucurie mare - e în plină desfășurare atelierul de ritm cu tarabane, unde călăuza noastră de mai devreme, băiatul de 10 ani, se dovedește a fi foarte priceput și apreciat de ceilalți copii și adulți din jurul tobelor. Undeva mai în spate se pregătesc și focurile pentru grătare.

Intrăm în muzeu. Spațiu larg, înalt, deschis și luminos. Se vede de jur împrejur structura metalică de rezistență a clădirii. Pare un spațiu de expoziție neconvențional, alternativ.

Câteva panouri cu text si imagini ne fac o scurtă introducere în istoria și cultura romilor. Opus acestor panouri se află o expoziție de sculptură a unui artist rom, care înfățișează principalele neamuri de romi: vătrașii, căldărarii, rudarii, spoitorii, ursarii, florarii, etc. În rest, multă vânzoleală, lume care organizează și aranjează, alții care fac un tur unui corp diplomatic american. Într-o sală separată fac repetiție cei de la AmfiFanfare.

Din cauza unei ploi surpriză, foarte puternice tot ce se petrecea afară s-a mutat înăuntru: lume deja udă, mulți copii sau organizatorii preocupați. Este o atmosferă plină și vie și lumea este, parcă, mai conectată.

Începe prima piesă de teatru, avându-i actori pe copii din zonă, coordonați de un cunoscut actor rom. Pe urmă un spectacol de street dance, apoi o nouă piesă de teatru. Se râde, se aplaudă, copiii se bucură. Este un sentiment general de sărbătoare și veselie.

Mai spre seară vine timpul pentru muzică. Încep francezii de la AmfiFanfare. Un grup de tineri blonzulii cu obrajii rozosini care cântă pe alămuri muzică balcanică. Danseazăei, dansează și lumea, se chiuie, apar și farfuriile cu grătare și salate – distracție mare. Copiii “noștri” sunt peste tot: cântă, aleargă, întreabă, glumesc și dansează.

Pe ritmurile Mahala Rai Banda întreaga sală dansează și cântă încă de la primele acorduri. Faptul că nu este scenă (ploaia..) face ca relația dintre muzicieni și public să fie una directă, “de la același nivel”. E o petrecere în toată regula. 

Ca orice petrecere, are, totuși, și un final... Adunăm grupul - copii, părinți, quantici și o luăm către stația lui 162. Norocul nostru face ca autobuzul să vină repede, scurtând timpul petrecut în ploaia, de acum, mai ușoară. Pe drum spre centru cântam cu toții în autobuz, se mai fac poze, ne simțim obosiți dar bucuroși.

Ieșim într-un final de la metrou, ne îmbrățișăm și ne luăm la revedere, stabilind că în mod clar trebuie să mai facem astfel de ieșiri, la Muzeul Culturii Rome dar și în alte părți.